Accesul la un loc de mună și egalitatea de șanse

Statul este principalul responsabil pentru asigurarea șanselor egale pentru cetățenii unei țări.  Asigurarea de șanse egale pe piața muncii reprezintă o preocupare permanentă pentru orice Guvern dar și pentru actorii interesați. Majoritatea prăților interesate consideră că în primul rând numărul locurilor de muncă este o problemă și se canalizează pe creșterea numărului de locuri de muncăă ceea ce în esență nu este răun pentru reducerea șomajului. Creșterea numărului de locuri de muncă nu asigură distribuția de șanse egale însă se poate proceda la asigurarea unui sistem de relații industriale etic între angajați și angajator. Sistemul de relații industriale este o combinație între mediu, actori și procesele implementate de acesta. Mediul la care facem referire are în componență latura socială, economică, juridică și nu în ultimul rând politică. Actorii sistemului de relații industriale se referă la sindicate, patronate dar și Guvernul. Trebuie menționat faptul că sistemul de relații industriale a cunoscut o dinamică impresionantă în ultimii 4 ani. Această situație a fost  generată de modificarea legislației muncii. Integrarea ong-urilor în sistemul de relații industriale reprezintă un element de noutate care trebuie abordat cu interes maxim de partenerii sociali. Un alt aspect extrem de important ce trebuie menționat se referă la subcontractarea măsurilor active furnizate pe piața muncii către diverși actori interesați. Sistemul fondurilor structurale a constituit un element catalizator pentru o formalizare a implicării ongurilor în sistemul de relații industriale dar și în piața muncii.

Modalitatea în care se asigură egalitatea de șanse pe piața muncii este diferită în funcție de idelogia politică dar și de sistemul relațiilor industriale care activează în piața muncii. Accesul la un loc de muncă constituie un obiectiv imediat pentru egalitatea șanselor în piața muncii. Ulterior intră în discuție condițiile de  muncă,  diferențele salariale etc. De exemplu, șomajul în rândul tinerilor este mai mare în țările unde piața muncii este flexibilă și mai mic în statele unde se protejează munca. Surprinzătoare situația însă aceasta este situația. De aici interesul major pentru egalitatea de șanse în inserția profesională. Identificarea unui nivel ideal de protecție pentru locul de muncă a constituit preocuparea actorilor interesați însă care este nivelul de protecție idela și cum afectează egalitatea de șanse. Dacă nivelul de protecție este ridicat înseamnă că accesul pe piața muncii este mai dificil iar cei ce au deja un loc de muncă sunt avantajați. Dinamica demografică avantajează clar persoanele care vârstnice și cele care sunt în vârstă de muncă iar cei care trebuei să intre pe piața muncii sunt dezavantajați.

Din punct de vedere al companiilor un nivel mare de protecție al muncii reprezintă o frânare a competiției. Însă odată cu flexibilizarea pieței muncii se observă o consolidare a capitalului autohton? Companiile consideră că legislația care protejează munca salvează un număr de locuri de muncă dar efectul asupra companiei este că pune o presiune foarte mare pe sănătatea financiară a firmei. Au fost cazuri de notorietate în trecut: Nokia, Michellin etc. Pe de altă parte organizațiile sindicale consideră că se impune protejarea muncii însă aceasta trebuie realizată pe baza unor principii economice care contribuie la consolidarea competitivității și nu la reducerea acesteia.

Protejarea muncii are o legătură directă cu egalitatea de șanse deoarece aceasta are ca principal obiectiv protejarea lucrătorilor împotriva încălcărilor contractului de muncă. De regulă, aceste încălcări sunt realizate de către angajator. Ne referim aici la încălcări care vizează discriminare pe criterii de sex, vârstă, dizabilitate etc. Aceste forme de protecție nu sunt contestate nici de partea sindicală nici de partea patronală pentru că aduc atingere legii fundamentale  și implicit drepturilor fundamentale.  Însă protejarea muncii de cele mai multe ori nu se oprește la cele anterior menționate. Se face atingere la justificarea economică a concedierilor colective. Se solicită astfel salarii compensatorii, stabilirea unor reguli care vizează contractele pe perioadă determinată sau cele care vizează același post etc. Practic protejarea muncii, activitatea de bază pentru organizațiile sindicale, are la bază 3 obiective majore: reducerea diminării locurilor de muncă, reducerea ricurilor de orice natură pentru salariați dar și promovarea valorii sociale a locului de muncă de către companii.

Protejarea muncii este un instrument care afectează egalitatea de șanse deoarece dezavantajează persoanele din afara pieței muncii însă generează efecte pozitive pentru persoanele care se află în interiorul pieței muncii. Nu există o politică care să afecteze pozitiv toți actorii de pe piața muncii însă protejarea muncii are un efect cu două tăișuri. Se menționează acest lucru deoarece protejarea muncii are ca efect imediat diminuarea distrugerii locurilor de muncă dar afectează la fel de direct crearea de locuri de muncă. Companiile consideră că limitarea acestora cu privire la renunțarea la locurile de muncă neperformante și consideră că se reduce nivelul de competitivitate. Impactul unui sistem de relații industriale care protejează munca se poate concluziona după cum urmează:

 

1.    Protejarea muncii nu are un efect major asupra ratei șomajului deoarece o protejare a locurilor de muncă împiedică creșterea ratei șomajului.

2.    O protecție a muncii afectează durata șomajului pentru cei din afara pieței muncii. Este practic situația de azi, situație în care munca se protejează pe ea însăși și nu se procedează la facilitarea inserției profesionale a celor din afara pieței muncii

3.    Protejarea muncii reduce rata de angajabilitate deoarece nu se crează noi locuri de muncă și protejează pe cei în vârstă de muncă care au deja un job. Persoanele vârstnice și tinerii sunt cei mai afectați de această situație deoarece dacă se regăsesc în situație de șomaj

 

Până la urmă piața muncii se regăsește într- un echilibru iar protejarea muncii asigura un venit pentru cei care au un loc de muncă dar cu costuri relativ mare și anume costuri care sunt suportate de cei care nu sunt în afara pieței muncii.  Practic, protejarea muncii crește nivelul de bună stare pentru lucrătorii care au un loc de muncă dar degradează bună starea altora. Este o chestiune care se rezumă la împărțirea riscului astfel încât să se reducă inegalitățile. Există ceea ce se numește într-un sistem capitalist valorea socială a unui loc de muncă. Adesea, companiile se bazează exclusiv pe politicile sociale pe care un stat le implementează și consideră că plata impozitelor reprezintă singura responsabilitate socială pe care aceasta o are.  Aceste politici neoliberale, aplicate adesea și în România lasă statul fără pârghii pentru reducerea inegalităților.

Într-un context în care progresul tehnologic afectează major numărul de locuri de muncă și contribuie la dispariția anumitor locuri de muncă însă piața muncii este o piața atipică. Cererea și oferta afectează modalitatea de funcționare însă piața muncii se reinventează singură. Refacerea forței de muncă reprezintă o nevoie a capitalului însă refacerea forței de muncă ține cont de caracteristicile dinamicii forței de muncă.

Valoarea socială a unui loc de muncă reprezintă un element de interes pentru actorii interesați ai pieței muncii. Producția de bunuri și servicii pe care un muncitor o realizează în cadrul unui companii constituie valoarea privată a unui loc de muncă. Valoarea adăugată este împărțită între salariul pe care lucrătorul îl obține și profitul pe care firma îl obține. Capitalismul este un sistem care contribuie la accentuarea inegalităților iar în economiile moderne pentru a proteja piețele și a puterii de cumpărare, de cele mai multe ori firmele adoptă decizii care vizează bunăstarea unor indivizi care nu au legătură cu firma în cauză. Rațiunea pentru care se procedează la o astfel de abordare se referă la faptul că activitatea firmei poate afecta pe viitor sau imediat bună starea unor persoane care nu au legătură cu compania. Un exemplu extrem de concludent se referă la poluarea și la dezvoltarea durabilă. Companiile plătesc în situația în care poluează, însă exemplele pot continua. Se definește practic, valoarea socială a unui loc de muncă. Aceasta nu coincide cu valoarea privată a unui loc de muncă deoarece valoarea socială a unui loc de  muncă este alcătuită din suma valorilor private la care se adaugă diversele externalități sau costuri adiționale care aduc atingere valorii sociale. Gestionar al valorii sociale este statul și trebuie să procedeze la protejarea și adaptarea din punct de vedere cantitativ al valorii sociale prin intermediul pârghiilor fiscale.   Există însă o categorie care nu contribuie la generarea de valoare adăugată și anume persoanele care nu au un loc de muncă și care nu aduc valoarea privată unui loc de muncă. Aceste persoane primesc ceea ce se numește în România, șomaj. Acesta se acordă în baza legii 76/2002 iar această abordare are legătură cu valoarea socială a unui loc de muncă. Toți salariații plătesc un procesnt din salariu lunar, aceasta reprezentând asigurarea pentru șomaj. Din aceste sume de bani să plătesc ajutoarele de șomaj celor care nu au un loc de muncă. Cine beneficiează, cuntanumul acestui venit este cu totul altă discuție însă ceea ce este important se referă la faptul că valoarea socială a unui loc de muncă este suportată atât de angajatori cât și de angajați.  

Sistemele fiscale au rolul înclusiv de a gestiona valoarea socială a unui loc de muncă. Astfel, în cazul României, odată cu flexibilizarea relațiilor industriale s-a procedat la transferarea costurilor cu valoarea socială către stat, mai exact către persoanele care plătesc taxe și impozite. Dacă analizăm arhitectura fiscală a României se poate aprecia că muncitorii suportă cea mai mare parte a valorii sociale a muncii.  Activarea opțiunii hire and fire  pentru angajatori nu lasă timp persoanelor care lucrează să cotiezeze o perioadă care să asigure sustenabilitatea pe termen lung a valorii sociale.

Un angajator trebuie să fie conștient că un loc de muncă distrus reduce numărul de contributori la sistemul financiar public iar acest lucru il afectează inclusiv pe el deoarece scade puterea de cumpărare și reduce investițiile publice.  Firmele consideră că numai valoarea privată reprezintă o responsabilitate a lor iar până la urmă pe aceste credințe se bazează sistemul liberal însă pe termen lung acest lucru contribuie la creșterea inegalităților, la polarizarea puterii de cumpărarea și implicit se poate aprecia că este un sistem nesustenabil.

Sistemele contributive pe care se bazează asigurarea pentru șomaj au inclusiv rolul de a asigura sănătatea socială a unui stat. Ganditi-vă  ce ar însemna dacă persoanele fără un loc de muncă și fără un venit ar fi responsabile pentru furturi sau alte infracțiuni. Acest venit contribuie, după cum am menționat, la sănătatea unui stat.

Dezechilibrele apar când valoarea socială a unui loc de muncă este mai mare decât valoarea privată a unui loc de muncă. În situația în care valoarea socială a unui loc de muncă este mai mare decât cea privată  apar dezechilibre în piața muncii și implict inegalitățile. Statul trebuie să intervină și să crească impozitarea  pe capital pentru a echilibra diferențele de valoare a muncii astfel încât să se creeze premizele unui cadru progresist spre creșterea economică.  Fiscalizarea muncii are la bază inclusiv cauze  sociale deoarece de exemplu, dacă un șofer își riscă viața zi de zi însă nu o riscă numai pe a lui ci și a pietonilor. În situația unui accident, statul cheltuiește resurse pentru pietonul accidentat din resurse publice.

Costurile sociale aferente concedierilor individuale sau colective trebuie suportate inclusiv de către firme. Este discutabil sistemul de asigurări pentru șomaj practicat în România pentru că acesta ar putea fi îmbunătățit deoarece în situațiile în care o companie concediază mai mult ar trebui să plătească o contribuție mai mare mizând pe faptul că există costuri sociale mult mai mari.

Costurile sociale generate de angajatori reprezintă un element ce trebuie analizat de partenerii sociali mai ales că este principalul element care dimensionează șansele egale. Evident, o analiză mult mai aplicată și indivudualizată a costurilor sociale trebuie sa facă obiectul pârghiilor fiscale deoarece costurile sociale aferente unei mame divorțate cu 2 copii sunt mult mai mari decât în cazul unui bărbat.